Se strecoară încet o vreme a reflecțiilor, a comemorării experiențelor care ne-au șlefuit identitatea, o vreme a bilanțurilor emoționale, spirituale, personale.
Moartea unui tânăr este întotdeauna un strigăt mut în mijlocul vieții și o invitație la reflecție. Nu pentru că ar fi o lumină mai pură sau mai valoroasă decât a altora, ci pentru că ne amintește de fragilitatea fiecărei existențe. O adolescentă care a plecat prea devreme lasă în urmă nu doar întrebări fără răspuns, ci și o tăcere apăsătoare. O tăcere în care suntem forțați să privim cu onestitate către ceea ce ignorăm adesea – vulnerabilitatea umană.
Și pentru că iubesc lumina lumânărilor, metafora tragediei mi-a fost la îndemână: viața scursă precum ceara unei lumânări. Nu una care strălucește triumfător, ci una care se consumă încet, pe măsură ce suferința se adună, nevăzută. Flacăra pare mai intensă atunci când întunericul din jur devine mai apăsător. Arderea ei ne pare uneori spectaculoasă, alteori tristă și tăcută, iar lumina ei invită să privim lucrurile pe care le-am lăsat în umbră – izolarea, presiunea, teama, tăcerea. Arde nu pentru a celebra sfârșitul, ci pentru a lumina ceea ce trebuie văzut, simțit și, mai ales, înțeles.
Tragedia adolescentei de la liceul Moisil nu este o lecție, nici un simbol eroic, ci un avertisment. Ca o lumânare, ne amintește că fiecare viață are nevoie de atenție, de protecție, grijă și prezență. Iar dacă metafora aceasta are o semnificație, ea nu stă în intensitatea luminii, ci în responsabilitatea noastră de a veghea ca nicio altă flacără să nu se stingă singură în întuneric.
