Dimineți autumnale cu clipele suspendate între lumină și umbră, pădurea noastră dragă în care timpul pare să respire încet, absorbind orice grabă omenească.
Martori indiferenți ai ciclului vieții, copacii despuiați filtrează lumina ce străpunge pâcla groasă – fasciculul difuz nu doar luminează covorul de frunziș, ci pare a-l sacraliza, un altar al clipelor trecătoare.
Doar necuvântătorul meu prieten loial se profilează într-un contrast de o intensitate vie în liniștea profundă a pădurii: nemișcat, freamătă adulmecând miresmele pădurii. Simplitatea lui devine simbolică, o prezență ce pare să dea sens întregului cadru.
Meditație vizuală despre fragilitate și continuitate, despre singurătatea blândă a ființei în mijlocul naturii și despre frumusețea tăcută a lucrurilor care nu cer să fie observate, dar care ne transformă atunci când le privim cu adevărat.
