Realitatea surprinsă în mijlocul unei lecții crude despre viață. Uliul m-a fixat cu privirea preț de câte secunde lungi, cu ghearele încleștate în resturile zborului unui porumbel, urmărindu-mi nemișcat reacțiile. M-am simțit pironită în mașină.
Platoul cenușiu al trotuarului pe care abia parcasem era acoperit de câteva firicele de zăpadă și de sânge, alături de câteva pene azvârlite ca niște note dezordonate în jur. Un decor urban neobișnuit pentru cel mai vechi contract al naturii — hrana și supraviețuirea.
Imagine oglindită fără menajamente: fără vinovăție, fără răutate, ci doar funcțiune. Pradă și prădător ce nu mai păreau niște personaje morale, ci roluri care țin lumea vie, m-au derutat pentru o clipă: ce însemnătate să dau actului?
Privirea uliului, directă și neclintită, m-a golit de intenții, ca și cum natura ar fi spus: „așa se întâmplă.” Iar eu, martor de aproape, prinsă în capcana umană — să judec sau să conștientizez propria apartenență la același lanț?
În oraș, instinctele se intersectează cu rutina umană, iar trotuarul devine un altar al supraviețuirii.
Scena m-a pus față în față cu paradoxul compasiunii, m-a provocat să observ fără a fi copleșită de emoție, să înțeleg fără a justifica totul moral. Poate că învățătura este simplă și dificilă în același timp: avem responsabilitatea de a privi natura cu ochi limpezi.
Am rămas cu sentimentul că scena deschide o întrebare: ce fac cu experiența la care am fost martoră?
Nu am știut, în acea clipă infinită, că era menită să mă pregătească pentru ce a urmat…
