Februarie se anunță ca un posibil prag al reînceperii, dar și ca o meditație asupra relativității timpului trăit. Cele 31 de zile ale lui ianuarie s-au dizolvat într-o curgere surprinzător de accelerată, lăsând în urma lor nu atât certitudini, cât mai ales interogații: încercări puternice, stări de nedumerire, întrebări noi care reclamă sens, dar și deschideri fragile către speranță. Timpul nu doar a trecut fulgerător, ci a modelat spații de reflecție, invitând conștiința să se întoarcă asupra ei însăși.
Pentru mine, această perioadă a însemnat încercarea de a pune în act — fie și fragmentar — proiecte îndelung gândite, supuse însă revizuirii continue în fața unei realități care își afirmă autonomia față de intențiile noastre. A fost un exercițiu al devenirii: schimbări bruște de perspectivă, necesitatea adaptării, accentuarea procesului învățării și, poate cel mai dificil, asumarea acceptării. Ianuarie s-a comprimat într-o densitate existențială comparabilă cu un an întreg, o durată intensă în care reflecția și capacitatea de a accepta ceea ce este au devenit virtuți esențiale ale traversării.
În acest orizont al încercărilor, recunoștința se conturează ca o formă subtilă de reconciliere cu timpul și cu sinele. Reîntoarcerea către natură devine, astfel, mai mult decât un refugiu: este o regăsire a măsurii, o reintegrare într-un ritm care nu forțează, ci cuprinde. În liniștea ordinii naturale, acolo unde devenirea nu este grăbită de voință, conștiința învață din nou să asculte, să accepte și să mulțumească. Natura nu oferă răspunsuri definitive, dar restabilește echilibrul interior, reamintind că sensul nu se construiește doar prin control și proiect, ci și prin prezență, răbdare și deschidere față de ceea ce este.
2 comments
Monica
02/02/2026 at 20:57
Ce frumos spus!
Laura Maria
07/02/2026 at 15:17
Să fac un alt suflet să rezoneze cu reflecțiile mele este cea mai frumoasă motivație de a le așterne… fie și pe ecran.
Mulțumesc pentru că ți-ai dedicat două minute pentru a-mi parcurge gândurile, Monica!